Printre pietre

Îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci -
am de stat la poveşti în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe şi o să mă dea pământul afară:
în veci nu primeşte oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă (proză sms, cum îi zice Dan) de pe Trilema, dacă mai era vreun dubiu.

Vizită în casa din lemn

Singur mi-ai deschis poarta de la ograda cu trei câini. Ai proptit umărul în ea când îngerul împingea cu o aripă de partea cealaltă, şi parcă văd aievea o veche Evă cum m-a întâmpinat pe şoptite, să nu ne destrame din singurătăţi. Am intrat şi m-am minunat în gând de ceasul târziu în odăile cu fereşti spre cer, din lemn îngânând a Brel şi ave maria pictat între icoane. Acum, aproape de miezul nopţii, caut după tine cu vătraiul prin foc; spre zori ai să te prefaci cenuşă şi voi rămâne eu, tăcerea ta.

Încă pentru concursul de Proză Arhiscurtă al lui Mircea, ultimul, dar nu cel din urmă. Text.

Să ziceţi mersi

Mai ţineţi minte cum era să fiu o glumă proastă?

Ei bine, se întâmpla fix acum 26 de ani.

Să ziceţi mersi, că nu ştiu zău ce vă făceaţi fără mine.

Viaţa la ţară

PEPENI, hai la PEPENI BĂ, să vă dăm pepeni! O găină grasă, cum se cuvine, grăbeşte cu o liotă de pui negricioşi pe urmă, de-ăia de-ţi ciugulesc degetele când îi prinzi. Mereu lipseşte unul: dacă-l mănâncă pisica, găsi-o-ar boala, se necăjeşte naşa mea. Din straturile cu roşii galbene, cotoiul miaună languros la vecina handicapată: Ncenfanci? Bine, ia, ascult Tezaur Folcloric.

Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze, încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

O scriere veche în straie noi (rămasă mai mult în costum de baie, dacă e să mă întrebaţi pe mine) pentru concursul trilematic al lui Mircea. Regula este ca textul să se încadreze în 495-500 505 caractere pentru a se numi un PA.

Pierdut cuvinte

Mi-a notat Costin în dedicaţia romanului său de poezii: „Poetei X”. X sunt eu. Costin este constructor de versuri albe, aşează frumos vorbe unele peste altele, ca pe cărămizile arse de soare, şi face adăposturi pentru gânduri. Eu nu mai sunt. Demult, cam de pe când mi s-au rătăcit cuvintele. Uneori îşi iau singure câmpiile (poate din cauză că adevărurile limpezi chiar sunt inexprimabile) şi te lasă, aşa cum îşi lasă un om femeia, aşa cum ne lasă la răstimpuri dragostea. Vorbele mele din lemn de brad.

Scris-am eu pentru Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema. Deşi mai degrabă de Mircea.

Aroganţe

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Să nu ziceţi că n-am zis

Orice explicaţii este grele spre imposibil momentan. Trebuie să pricepeţi că unii aşa ca mine nu au lucrat între crăciun şi revelion... aşa ca voi. Şi deci sunt dezorientată, confuză, căscată, timidă. Aştept cu nerăbdare următoarea vacanţă. De crăciun, normal. Mai e doar puţin.

PS. Şi poze de la revelion. Ca să nu ziceţi că am stat acasă (că sunteţi în stare) (deci n-am stat acasă, da?). Cu oameni faini pe care nu îi cunosc. Şi pe care îi cunosc. Eu eram la capătul celălalt al aparatului.

PPS. Şi un live (scuzaţi calitatea inregistrării):